Bancuta noastra

        Introducere

In clipa de liniste, in camera portocalie, la lumina slaba si cu ticaitul tastaturii in urechi, am inceput sa scriu. Am sa scriu ceva ce de multa vreme oamenii din jurul meu ma indruma sa scriu. Inceputul e greu poate pentru ca nu am mai scris niciodata o carte. Scriu pentru a arata lumii ca exista Dumnezeu, ca nimic nu este intamplator, ca suferinta are scopul ei in viata fiecaruia si nu in ultimul rand pentru a demostra ca exista iubire.

Poate tuturor in viata li s-a intaplat sa treaca prin momente dificile din cauza iubirii. Unii trec peste ele mai greu, altii mai usor. Insa fiecare poveste isi are rolul ei...Acela de a ne antrena pentru povestea urmatoare, pentru a ne face mai puternici sufleteste. Acestea sunt etapele prin care toti trecem, mai devreme sau mai tarziu, insa toate au rolul de a ne ridica la gradul de maturizare maxima a firii noastre. Uneori cand suferim ne punem intrebari precum ,, de ce eu? de ce azi? de ce asa? de ce tocmai el/ea?,, Raspunsul adesea nu-l gasim nici peste o luna, nici peste doua, nici peste un an, nici peste 5 ani. Ajungem astfel sa credem ca nu are rost sa mai cautam raspunsuri, trecem peste si ne vedem de viata mai departe. In taina sufletul inca il cauta..si plangi, fara sa sti ca plangi...fara sa sti de ce... Ceva lipseste dar tu nu vezi...Traiesti iluzia ca pe o realitate incontestabila.

Insa atunci cand ai cu totul alt drum in viata, cand de ani buni ai incetat sa mai cauti raspunsul la intrebarile tale, ai revelatia mult asteptata: primesti raspunsul. Iti vine a rade. Ironie dura si spintecatoare... Simti cum viata isi bate joc de tine si te intrebi din nou : ,,de ce eu ? de ce ? ,, E asa tarziu... Omatul anilor s-a sezat pe amintirile tale si te intrebi necontenit : ,, Ce rost mai are ?,,

In speranta ca v-am starnit interesul, am sa va mai spun si ca numele acestui blog acela de ,,bancuta noasta,, are o mare legatura cu povestea pe care va voi spune-o. E o poveste de vis. Si am sa incep... Pentru ca asa incepe... Ca-ntr-un vis...

I. Prima zi de liceu

Intr-o camera mica, mobilata cu mobila veche de un maroniu inchis, apasator, cu o noptiera cu oglinda asezata in asa fel incat imediat cum intri in camaruta vezi in ea patul. In pat, stau doua surori.Adesea noptile sunt imbibate de murmurul glasurilor lor soptite. Vorbesc de vise. Povestesc fiecare ce au facut in ziua precedenta. Uneori rasetele sunt auzite de mama lor care le bate usor la usa si le spune sa se culce ce este tarziu. Dar visele lor sunt multe... Vise de adolescenta, de copile...

Una are 9 ani si cealalta are 14 ani si este foarte emotionata pentru ca a doua zi urmeaza sa mearga in prima zi de scoala la liceu:

- Oooofff... Nu pot sa adorm deloc.

-Hi hi.

-Ma intreb cum o sa fie maine. Nu cunosc pe nimeni acolo. Sunt curioasa cum sunt colegii mei.

-Ce bine de mine ca eu mai am o gramada de vreme pana la liceu. Cred ca este foarte greu liceul.

-Taci. (exclameaza suparata cea mare). Dupa ce ca tremur toata de emotii te gandesti tu ca tre' sa-mi amintesti ca este greu?

-Hihihihihi. (rade cea mica timp in care mama bate din nou la usa si de data asta ridica glasul putin mai tare)

Dupa aceasta din urma interventie a mamei, fetele se intorc cu spatele una la alta si incearca sa adoarma. Cea mica reuseste, insa cealalta, mai priveste o vreme intunericul camerei si reflexia farurilor de masini in tavan, masini care trec pe strada lor din ce in ce mai rar. Ea le numara pe toate si le percepe diferit sunetul fiecareia in functie de gabarit. Azi numara masini pentru ca nu are la ce sa se gandeasca. De a doua zi urma sa se avante in necunoscut. In cele din urma adoarme.

Intrase la clasa a 9-a , cu profil de biologie-chimie.  Nu stia ce vrea sa devina cand se va face mare. Astazi pur si simplu merge inainte fara nici un gand. Avea doar speranta ca o sa fie bine. Nici drumul pana acolo nu il stia bine. Se urcase in troleu si stia ca trebuie sa mearga 3 statii. Nu avea abonament pentru trolebuz, pentru ca parintii nu aveau bani sa-i faca. I-au spus cum arata controlorii si daca ii vede sa coboare.

Dupa un drum care i se paru foarte lung, ajunge la destinatie. In curtea liceului e haos. Nu se intelege nimic. Peste tot sunt fete de copii emotionati care mai de care. In cele din urma se aude o voce la microfon care incearca din rasputeri sa faca liniste. Dupa multe incercari reuseste. Era directorul. Acesta recomanda ca fiecare din boboci sa se aseze la careu in dreptul in care era scrisa clasa lui. Zis si facut. In scurt timp toata lumea era la locul ei, moment in care dirigintii au venit sa-si ia fiecare clasa lui.

  In clasa totul era strain si parca respingator. A inceput sa analizeze chipurile colegilor ei si se simtea atat de straina... Ochii i se umezisera putin de spaima, dar se grabi sa-i stearga fara sa o vada nimeni. Nu dupa multa vreme diriginta a inceput sa vorbeasca cu ei si sa strige catalogul ca sa faca cunostinta. Dupa un scurt monolog al dirigintei (pentru ca nimeni nu o asculta probabil de emotii ) aceasta le-a dat drumul acasa copiilor.

Spre casa sufletul ii era tare tulburat.. era furtuna in sufletul ei si multa dezorientare.

Urmatoare zile au fost in viata ei putin mai bune. Incepuse sa se mai linisteasca, se imprietenise cu cativa colegi, si deja incepusera orele mai serioase la scoala.  Intr-o zi insa in timp ce mergea cu troleul au aparut controlorii. I-au dat amenda normal !

Din acea zi nu a mai mers cu trolebuzul. Mergea pe jos in fiecare dimineata cu o colega de la ea din bloc, dar care era la alta clasa. Intr-una din dimineti insa, s-au mai intalnit cu un coleg de clasa al acelei fete care statea tot prin acea zona.

Era o dimineata cu soare, si chiar dis de dimineata daca era, pasarile cerului deja isi etalau glasurile care mai de care... intr-o zarva perfecta. Baiatul era... Avea ochii de un verde imbatator care in lumina soarelui parca devenea un verde usor fosforescent ! Genele erau atat de lungi incat conturau perfect verdele care efectiv reflecta fiecare raza de soare ce intra in incidenta ochilor sai. Parul nu era foarte scurt iar asta permitea bretonului sa stea putin ridicat in sus, in bataia usoarei adieri de toamna. Purta un pulovăr subtire in dungi orizontale de coloare verde si crem, si niste pantaloni de blug negru. Baiatul era firav si slabut insa fetei noastre ii parea ca era ceva magic la mijloc. I se paru ca ceva angelic se nastea din toate aceste trasaturi. Nu a terminat ea cu admiratul ca au si ajuns la scoala.

Drumul care alta data i se parea asa de lung, de data asta i s-a parut mult prea scurt. Mult prea scurt ca sa se dezmeticeasca si sa aiba macar o reactie sugestiva. A mers la ore si toata ziua s-a gandit la ce vazuse. I se parea ceva de neatins.. Ceva desprins din visele cele mai frumoase. Toata ziua aceea numai la asta s-a gandit. Insa spre seara sperantele scadeau pe masura ce razele soarelui se retrageau spre apus. Se simtea topita precum lumanarea ce arde pana la paharul care statea sa pocneasca de fierbinteala ei.  Sperantele erau nule.

A doua zi nici nu mai indraznea sa se gandeasca. A mers la scoala in mod obisnuit dar in acea dimineata nu s-au mai intalnit. La intoarcerea spre casa nu s-a mai intalnit nici cu colega din blocul ei. A mers singurica si mica pe bulevardul mare si ud. Intre timp plouase si acum era intunecat si greu cerul.

In apropiere de casa drumul se ondula printre blocurile gri si ude. A mers agale pe serpuirea drumului care din nou i se parea... atat de lung...Pasii ii erau grei, plumbuiti parca de poveri ascunse.  A trecut nostalgica pe langa scoala unde terminase primele 8 clase si dupa prima cotitura la dreapta a drumului a avut parte de miracolul mult asteptat. Baiatul pe care parca il vazuse ca prin vis, apare cu mersul lui lenes direct in fata ei. S-au apropiat parca in reluare unul de altul si atat de fastaciti erau incat nu au putut sa-si vorbeasca mai mult de atat:

-Buna ( zice el )

-Buna..(roseste ea cu ochii plecati)

-Tu...( si de parca nu o mai vazuse niciodata )... Semeni enorm de mult cu o colega de-a mea pe care am tinut-o minte pentru ca e foarte frumoasa...(dupa ce termina arunca un zambet vag si din nou acea privire fulgeratoare )

-Serios?(si fastacita spune in graba )

-Posibil... Bine mai hai ca mai vorbim... Pa pa !

-Pa pa !

Era aiurita tare. Nu realizase ce s-a intamplat decat dupa ce inaintase in drumul ei vre-o 10 metri. In acest moment s-a oprit si a privit in urma ca si cand nu credea ca a fost ceva adevarat. Nu l-a mai vazut. Disparuse... (de fapt cotise si el cu drumul la stanga ).

A mai facut cativa pasi si a inceput sa recapituleze si sa desfaca in patru cuvintele lui: ,, Bun.. Deci a zis ca  ma cunoaste parca... ca seman cu o colega de-a lui...o colega foarte frumoasa.  Zicea ca seman chiar foarte tare, cu o colega... foarte fru-moa-sa... Adica a vrut cumva sa puna ca sunt frumoasa?  Daaaa! Normal ca da ! Asta a vrut ! (si a privit din nou in urma poate il mai vede...) Oare replica a fost pregatita sau a fost spontana? Mai conteaza? Deci crede ca sunt frumoasa !! Waw!! suuuper ! ,,

A zburdat de fericire atunci toata ziua. Plumbul din picioare disparuse... Norii de pe cer nu-i mai vedea... Seara a venit greu caci abia astepta a doua zi sa-l intalneasca din nou. Vroia sa adoarma seara dar nu putea de ganduri...Totusi, isi dorea sa adoarma pentru ca stia ca doar asa se poate trezi in a doua zi cel mai repede. Se luptau in ea memoria unei clipe de vis de ieri si curiozitatea zilei de maine... Ce greu.. Era captiva parca in prezent. Era atat de dulce prezentul... Timpul parca s-a oprit asa o vesnicie... Suficient timp cat inima sa i se imbibe in fiecare coltisor cu dragoste pentru el, cu memoria privirilor si vorbelor lui...